Acum 67 de ani…

Tatiana Corai

Ieri, 22 iunie, s-au împlinit 67 de ani din ziua în care Germania nazistă a atacat fosta Uniune Sovietică. Cu această ocazie, preşedintele Voronin, membri ai guvernului şi deputaţi în parlament au mers la Memorialul gloriei militare „Eternitate” şi au depus flori în memoria grănicerilor sovietici căzuţi în luptele pentru apărarea patriei. Da, generaţiile de până la 1990, inclusiv cea a preşedintelui Voronin, asta au învăţat la şcoală: că la 22 iunie 1941 a început Marele Război pentru apărarea Patriei. Ţin minte cum noi, elevii, mergeam să depunem flori la monumentul eroului necunoscut. În semn de protest pentru că ne-a fost atacată „patria” şi în semn de recunoştinţă pentru soldatul sovietic eliberator. Aşa ne prezentau istoria manualele din care învăţam, propaganda şi presa sovietică…

Mesajul de ieri al şefului statului, rostit la Memorial, nu diferă cu nimic de acea propagandă. Ceea ce înseamnă că actuala ideologie comunistă rezonează perfect cu cea din vremurile sovietice. Şi atunci, ca şi acum, la nu ştiu a câta aniversare de la „începerea Marelui Război pentru Apărarea Patriei”, ni se spunea „să ţinem minte ce s-a întâmplat după 22 iunie 1941”. Ni se atragea atenţia la încercările „de a renaşte ideile neofascismului şi naţionalismului”, la faptul că „anume aceste doctrine ne-au adus numai războaie, distrugere şi suferinţe omeneşti”…

De la 1991 încoace, însă, odată cu adoptarea Declaraţiei de Independenţă, ar fi trebuit să se schimbe ceva în capetele noastre. Măcar şi pentru faptul că avem patria noastră - Republica Moldova -, iar comuniştii se dau mari statalişti. Apoi, s-a făcut puţină ordine şi în istoriografie. Astăzi, războiul se numeşte al Doilea Mondial, nu „pentru apărarea Patriei”, iar începutul acestuia datează cu 1 septembrie 1939, nu cu 22 iunie 1941… Apropo de apelul şefului statului, de a condamna „neofascismul şi naţionalismul”. Am făcut şi facem acest lucru încontinuu, timp de decenii. Dar, le-am cerut în ultimii ani şi comuniştilor să-şi revadă propria doctrină, pentru a se convinge dacă nu cumva au condus şi ei la „distrugere şi suferinţe omeneşti”. Deunăzi, pe 13 iunie, s-au împlinit 67 de ani de la deportările în masă din 1941, dirijate de comunişti, în care au pierit mii de victime ale represiunilor regimului. Ce s-ar fi întâmplat dacă în scuarul Gării din capitală, la mitingul prilejuit de acest eveniment, ar fi venit şeful statului, membrii guvernului şi deputaţii din parlament să depună flori şi să stea de vorbă cu puţinii deportaţi care au mai rămas în viaţă? Eventual, să aprindă şi o lumânare în memoria sutelor de mii de moldoveni care nu s-au mai întors acasă. Ori, cel puţin, să asculte povestirile zguduitoare ale celor încărcaţi în vagoane pentru vite şi duşi în Siberia în condiţii inumane. Aceşti oameni aşa şi nu au reuşit până acum să-şi recupereze propriile gospodării, din cauza legilor strâmbe din R. Moldova. Poate că preşedintele i-ar fi putut ajuta să-şi redobândească drepturile?..

Niciodată însă oficialităţile comuniste din R. Moldova nu şi-au făcut simţită prezenţa la o asemenea manifestare, în pofida invitaţiilor ce li s-au adresat. La reproşul opiniei publice, comuniştii moldoveni spun că nu au nimic în comun nici cu predecesorii lor de ieri, nici cu crimele comunismului. Oare de aceea le vine atât de greu să renunţe la patria de altădată şi la sărbătorile ei?

Sursa TIMPUL